Sufletul meu (al tău)

Arată-mi calea pe care trebuie s-o urmez, căci spre Tine îmi înalț sufletul. (Psalmul 143:8)

Și când îmi înalț sufletul (mintea, voința și simțirile) spre Tine, Tată, îl las în mâna Ta. Îmi dau seama că, dacă îmi iau înapoi sufletul, rămân cu prea multe drumuri de străbătut, prea multe alegeri. Lucrul acesta mă scoate atât de ușor de pe cărarea cea îngustă.

De câte ori Te-am rugat, Tată, să mă călăuzești, doar ca să-mi schimb apoi drumul ca să-mi slujesc propriile pofte? Nu mai fac asta, Tată. Nu mai fac, zic Eu! Calea mea proprie duce spre prea multe drumuri fără ieșire, spre prea multe accidente.

Am această vedenie, Tată; mă văd oferindu-Ți înapoi Duhul pe care mi L-ai dăruit. Tânjesc după clipa în care vei lua înapoi ce este al Tău și nu vei mai da drumul niciodată. Să nu-l lași să meargă nicăieri, decât acolo unde vrei Tu. Preia conducerea. Ți-l dau înapoi pe acest Duh din mine, ca să nu-i mai schimb niciodată cursul după pofta „eului” meu. Vreau să fiu călăuzit într-un fel care biruie mintea firii, ca doar omul duhovnicesc să poată străluci.

Tată, înconjoară-mă cu bula Duhului Tău. Scufundă-mă cu totul în ea!

Orice îmi vei spune, Tată, voi face. Fiecare întâlnire, fiecare hotărâre, fiecare plan de acțiune, Ți le voi supune. Spune-mi ce să fac și se va face.

Și, Tată, îmi dau seama că uneori trebuie să pășesc înainte înainte ca Tu să vorbești. În aceste situații voi face un plan și voi înainta încet, dându-Ți toată autoritatea să-mi schimbi drumul oricând vrei Tu. Ție, Tată, Îți înalț sufletul Tău (al meu).