Când?

În clipele de biruință, cântările vin atât de ușor. Puterea de a mă bucura pare atât de firească. Da, un prisos al inimii (în ebraică, „centrul înțelegerii”) este ceea ce mă face să cânt.

În vremurile în care durerea pare să mă copleșească, ca un val de care nu pot să mă ridic deasupra, cântările devin silite. Acestea sunt vremurile în care strig către Tine, Abba. Aștept o „trecere dincolo”. Nu este oare aceasta ceea ce făgăduiești? Greșesc eu crezând că există un loc în care inima mea n-ar putea niciodată să se înece în întristare?

Îmi vorbești despre lucrurile veșnice și încerc să le pricep. Gândul la soția care odinioară era a mea, și la copiii care acum se întreabă ce s-a întâmplat, îmi împiedică puterea de a vedea slăvitul Țărm Făgăduit. În timp ce eu stau în temniță, ei cresc. Cresc fără mine; trupurile lor iau o formă nouă; vorbele lor devin mai chibzuite. Pierd atâta vreme care nu se va mai putea recăpăta niciodată.

Mă învinovățesc pe mine însumi, primind răspunderea pentru motivul pentru care a căzut toiagul mustrării. Dar m-am schimbat. Îmi vei da îndurarea Ta, așa cum le-ai dat-o multor altora înaintea mea?

Aceste simțăminte se amestecă cu o inimă care înțelege că predarea deplină față de Tine este ceea ce trebuie să înfruntăm cu toții. Această realitate nu se va schimba; ea nu face decât să mă facă să vorbesc mult mai puțin. Predarea deplină a vieții cuiva înseamnă că ea nu mai este viața lui: nicio plângere, nicio dare înapoi, nicio împotrivire. De fapt, Tu ai rânduit ca, dimpotrivă, ea să arate ca tăcerea.

El era apăsat și era chinuit,
Totuși nu Și-a deschis gura;
A fost dus ca un miel la măcelărie,
Și, ca o oaie mută înaintea celor ce o tund,
Așa nu Și-a deschis gura;
(Isaia 53:7)

M-ai chemat să mă bucur, să laud și să aduc mulțumire orice s-ar întâmpla. Cred că felul Tău este drept. Cred că orice altă urmărire este deșertăciune.

Cum poate cineva să tânjească după dragostea familiei sale pământești, și totuși să dorească lucrurile Duhului Tău ceresc, sădit înlăuntru? Inima mea pur și simplu nu știe cum să treacă dincolo. Nu știu cum arată, în chip statornic, să mă predau Ție DEPLIN, Abba.

Așa că, în slăbiciunea mea, când strig după ajutorul Tău, simt că fac întocmai ce-mi ceri Tu. Îmi dau seama că este o călătorie a inimii. Ai spus: „încrede-te, rabdă, crede.” Ajută necredința mea, Abba. Ajută-mă să potolesc necunoscutul dinăuntru, mărturisind că trebuie să-Ți dau totul Ție.

Ajută-mă să-mi amintesc că astăzi este „când”-ul, pentru că astăzi este tot ce am. Este vorba de a crede în dragostea Ta nemăsurată pentru mine. Și astăzi dragostea Ta pentru mine și pentru ei este deplin desăvârșită. Necrederea în aceasta este locul unde bucuria mea zace prigonită. Ajută-mă să știu cât de adâncă este acea dragoste.

Învață-ne să ne numărăm zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă. (Psalmii 90:12)