Retrospecție

Pe măsură ce mergem, creștem, și ne așternem o cale. -Michael David Beiter, Jr.

Vine o vreme când îți dai seama că marginea pe care odată ai stat, pragul acela unde deznădejdea ta cea mai adâncă și mângâierea lui Yahweh și-au strâns mâinile, a fost doar „o margine”, căci o margine nouă venise. Îndurasei chinul, crezând că nu mai poate fi vreodată la fel de greu. Dar apoi, iată-l din nou, o margine nouă cu împrejurări noi, și acea durere veche. Credeai că ai crescut, că te-ai maturizat, că ai câștigat o pătrundere duhovnicească mai adâncă. Dar, într-o clipă, ai fost din nou paralizat.

Din fericire, în clipa aceea recunoști tiparele; într-adevăr, ele sunt tot ce ai. Îți dai seama de nevoia să taci în timp ce te clatini pe această margine nouă. Te lupți cu amintirile regretelor pe care le-ai avut la ultimul punct de răscruce; „Nu vreau să mai gândesc așa; știu ce înseamnă asta pentru Tine, Tată.” Îți propui să nu faci mișcări pripite, nicio greșeală de simțire. Nu-ți poți îngădui să aluneci. „Nu mă lăsa să cad, Tată”, repeți adesea în tăcerea ta.

Cugeți la biruințele tale din trecut, aducându-ți aminte cât de puternic te-ai simțit după ce ai biruit. Cumva te așteptai ca tăria pe care o dobândiseși să fie mai statornică, nu doar o săgeată nouă în tolba ta, ci un arc nou. Dar această criză nouă pare să înfrângă luminarea dobândită din biruințele trecute. Te întrebi dacă ai învățat cu adevărat ceva. Îndoielile își fac loc: „Sunt un nebun? Este oare reală credința pe care o pretind? Ești Tu real, Tată; ești Tu aici?” Te rușinezi de aceste gânduri, dar dacă nu le înfrunți, prietena aceea veche, întristarea, se va întoarce curând.

De ce este cu putință un devoțional ca acesta, după ce atâția alții au vorbit despre puterea pe care o avem de a birui? Răspunsul este uimitor de simplu: Sfințenia Lui, desigur. Sfințenia pe care o vom dobândi din această „moarte” nouă este mult mai mare decât ceea ce am dobândit din marginea de dinainte pe care am stat. Și fiecare margine nouă este o piatră proaspătă de aducere aminte pe calea spre El, o amintire a făgăduințelor Lui și a credincioșiei Lui (Iosua 4).

„Vrei să spui că, deși cred că am învățat să fiu „de neatins” și curat la minte, chemarea Ta cea înaltă este încă și mai curată? Și nu numai atât, ci și că fiecare margine zămislește ceva minunat de nou în mine, chiar și atunci când mă face să simt că am eșuat acum într-o arie pe care odată o credeam biruită? Chiar dacă mă face să simt că am uitat tot ce am învățat mai înainte?”

Așa este, preaiubitule. Moarte, moarte, și încă o moarte este calea spre Sfințenia Lui. Întruparea tăriei: ea se desăvârșește în slăbiciune (2 Corinteni 12:9).

Te-am ținut la un standard sfânt. Știm că tiparele care se luminează, și ceea ce au zămislit înăuntrul tău, sunt izvor de îndemn. Acest cuvânt a fost ca să-ți amintești că, atunci când ajungi în locul unde nu poți decât să strigi: „Nu pot!”, acela este locul cel mai sigur, cel mai ferit, cel mai plin de slavă și transformator cu putință; ești în Palma lui Yahweh — în însăși esența Sfințeniei Lui.

Vei izbândi. El este tot ce pretinde a fi. Îl vei păzi în pace deplină pe cel a cărui minte se sprijină pe Tine, pentru că se încrede în Tine. (Isaia 26:3)