Acest lucru nou

Crescând în tine,
Tu, crescând în Mine,
Un Duh se ridică,
Lumina împingând afară întunericul,
Înăuntrul tău.
Firile se schimbă,
Felul de a gândi se schimbă,
Tiparele minții se sfărâmă.
Puternic, dar rezervat…?

Puternic, dar rezervat? Ce mai este acest lucru care încă zăbovește, această rezervă? Este pricina de căpetenie, nu-i așa? Este bucata de carne pe care ai lăsat-o în mine, Tată? Trebuie oare să rămână? Va rămâne mereu?

Inima mea (mintea) explodează cu dorința de a mă bucura de o biruință care încă nu este pe deplin câștigată. Ar trebui? Ar trebui să mă bucur pe deplin cât timp mai este lucrare de făcut? Este rezerva aceasta înțeleaptă, chibzuită și călăuzită de Duh? Este un glas care spune: „Este adevărat; ești chiar Tu, Tată?” Este această rezervă îndoială? Este înțelepciune? Se simte în siguranță, dar se simte și îndoielnic. Smulge-o din rădăcină, Tată.

Doresc adevărata libertate, o libertate mai adâncă. Doresc libertatea fără rezervă a unui războinic care îngenunchează înaintea Ta, dându-Ți sabia lui, sau a unei fecioare care înțelege că Tu ești singurul ei adevărat Soț. Doresc să fiu supus Ție în toate, împreună cu înțelepciunea de a nu mă lăuda cu strădaniile mele. Umple-mă cu o inimă care vrea doar să se laude cu lucrarea Ta în mine. „El a făcut aceasta. Uite. Uitați-vă la Tăticul meu. El nu vă va lăsa niciodată să mă răniți.”

Lacrimile curg pe măsură ce scriu aceasta. Pe măsură ce pana mea atinge hârtia, băiatul din mine înțelege că n-aș fi putut rosti niciodată aceste cuvinte despre tatăl meu pământesc. Cum aș fi putut spune asemenea cuvinte despre unul care m-a rănit, în loc să-mi ocrotească inima cea mică? Îl iert, și am nevoie ca el să mă ierte pe mine. Este o mare dragoste astăzi, și totuși mă întreb dacă mai rămân tentaculele rezervei.

Nu, Tată, aceste rezerve nu sunt înțelepte, chibzuite, ori călăuzite de Duh. Este vremea să pășesc într-un loc nou; într-un lucru nou unde, pentru întâia oară în viața mea, primesc dovada personală că am un Tată care ocrotește și nu rănește. Am un Tătic care nu mă va lepăda, chiar și atunci când nu sunt vrednic de dragoste. Pot trăi o viață nouă fără nicio altă respingere, doar dragoste curată de la Tatăl dragostei, pentru totdeauna.

Ce este această rezervă din mine? Vino, Tăticule. Vino.

Căci El satură sufletul însetat și umple de bunătăți sufletul flămând. (Psalmul 107:9)