Semințe de îndoială

Tată, vin cu o inimă (minte) mustrată de cuget, cu părere de rău pentru tot neamul omenesc. De ce suntem atât de grabnici să ne întoarcem? De ce este atât de ușor să uităm?

Când apa este prefăcută în vin, cât de dulce ne bucurăm. Când vinul s-a sfârșit, ne întrebăm dacă ai vrea, sau chiar ai putea, s-o faci din nou. Când vindeci pe cel orb, rămânem înapoi în uimire plină de mirare. Apoi, curând după aceea, ne întrebăm dacă ai face-o și pentru noi. Te vedem preschimbând întunericul în lumină și netezind căile strâmbe înaintea noastră (Isaia 42:16), și totuși, în păcatul nostru, ne întrebăm dacă ne vei duce până la capăt, așa cum ai făgăduit?

O, Tată, dacă sunt semințe pe care nu vreau să le semăn, acestea sunt semințele îndoielii. De ce suntem astfel? Ce este în noi care uită mereu, sau alege să se îndoiască, de faptul că ai făgăduit să ne acoperi de la început până la sfârșit?

Da, Tată, pare că-Ți aduce slavă atunci când semințele îndoielii sunt biruite măreț de credință, dar îndoiala este cea care mă apasă. Îndoiala față de Tine îmi împiedică creșterea. Necredința mea Te necinstește, și pentru aceasta îmi cer iertare.

Arată-mi calea, Tată. Din nou, Îți dau în mână toate semințele îndoielii, până nu vor mai fi. Te rog, ia-le, Tată. Fă ca pământul pe care le-am împrăștiat să se usuce, și ară pământul nou al inimii mele cu prezența Ta (Ieremia 4:3-4).

Când L-au văzut, I s-au închinat; dar unii s-au îndoit. Și Yahshua S-a apropiat și le-a vorbit astfel: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ.” (Matei 28:17-18)